Neurologul Jill Bolte-Taylor descrie in cartea sa “Revelații despre creier” ca durata de viață fiziologică a unei emoții în corp și creier este de 90 de secunde. Senzațiile de adrenalină, căldură la nivelul feței, bătăi rapide ale inimii, uscaciune la nivelul gurii- apar, ating un nivel și dispar singure.
Dar, când ai experimentat ultima dată o emoție timp de doar 90 de secunde? De ce ni se pare ca durează mult mai mult?
Pentru ca emoțiile susțin poveștile noastre interioare, despre cum suntem noi sau alte persoane, cum se comporta ele, cum ar trebui să se comporte, etc. Ca o poveste sa fie validă, crezută ca fiind adevărată, ea are nevoie să fie susținută de emoții. Pentru că, dacă simt e emoție pe care o asociez cu o situație, atunci ni se pare (mai) adevărată, mai reală, nu-i așa? Așa funcționează creierul nostru, are nevoie de emoții ca să testeze și să proceseze realitatea înconjurătoare. Creierul, sau mai bine zis softul creierului, mintea, primește senzația fricii (chimia dată de neurotransmițători), atunci știe că trebuie să facă corpul să se îndepărteze de stimul, iar dacă primește senzația de furie(chimia dată de neurotransmițători), știe că trebuie să facă corpul să riposteze.
Provocarea este că am învățat și moștenit (biologic și social) să ne conectam prin poveștile care mențin emoțiile noastre în viață. Și cu cât ne spunem mai mult o anumită poveste, cu atât este mai greu să le „lăsăm să plece”.
În plus, creierul nostru are o tendință pentru negativitate (creierul nostru este „teflon pentru experiențe pozitive și adeziv pentru negativ”) deoarece din punct de vedere evolutiv este ceea ce ne-a ajutat sa rămânem în viață. Cu toate acestea, în aceste timpuri, „amenințarea” este adesea doar pentru ego-ul nostru și pentru sentimentul nostru de separare.
Iar atunci când aproape zi de zi ne simțim fie triști, fie furioși, fie anxioși , fie rușinați, sau toate acestea, căile neuronale care corespund acestor emoții sunt mai stabile și mai puternice, exact ca o autostradă cerebrală care devine o cale preferată de a fi folosită de creier. In acest context, căile neuronale preferate sunt și cele mai ușor de accesat, iar acele emoții și poveștile asociate cu acestea sunt frecvent accesat, și așa apare “Acesta/Aceasta sunt eu și nu mă pot schimba”.
Deci, răspunsul la întrebarea inițială, e că noi facem ca o emoție să dureze pentru că ne tot repetăm povestea care e asociată cu acea emoție. Oare te-ai gândit că ai putea crea și alte povești și emoții, că ai putea alege o altă poveste despre tine și trecutul tău, o altă perspectivă asociată și cu o altă emoție?
Cum schimbam povestea?
Dr. Jill Bolte Taylor descrie că în doar 90 de secunde putem identifica emoția resimțită și în timp ce, pur și simplu, o observăm îi permitem să se disipe.
Așasar când suntem stresați, făcem o pauză de nouăzeci de secunde, etichetând ceea ce simțim (de exemplu, mă enervez) ceea ce domolește activitatea din amigdală. Studiile RMN ale creierului arată că această „etichetare a emoțiilor” calmează regiunea creierului implicată în izbucniri furioase și ne ajută să recâștigăm controlul.
Un alt aspect este faptul că, noi oamenii, suntem ca niște mașini care crează povești și avem adesea tendința de a interpreta semnalele corpului nostru ca emoții, când, de fapt, ele sunt doar procesări despre ce se întâmplă în interiorul sau exteriorul nostru. Vor trece - dacă nu le atașăm o poveste care le ține în viață. Învățând să ne observăm gândurile și să separăm informațiile factuale de interpretări vom dobândi acea pace a minții pe care cu toții ne-o dorim.
Asta facem în terapie, rescriem povești, emoții și schimbăm traseele neuronale despre cine ești tu, despre trecutul tău și prezentul, dar deschidem și ușa potențialelor tale pentru viitor.
Te aștept să mă contactezi, dacă dorești să lucrezi la o nouă poveste despre tine!
Psih. Simona Bordeanu
Sursă:
“Revelații despre creier“ de Jill Bolte-Taylor
Poza - unspash.com